Răspunsul psihologului nostru
Părinţii sunt dornici să vorbească cu bebeluşul lor încă din perioada sarcinii, atunci când îi amuză mişcările pe care le face în burtică sau cum se mişcă atunci când aude vocea tatălui. Deja obişnuinţă formată, subiectele de conversaţie după naştere pot fi multiple, important fiind tonul, timbrul vocii şi ritmul vorbirii (calm, blând şi ritmat). În momentul în care copilul este îmbrăcat, părintele poate să îi explice pas cu pas ce face ( ex. acum băgăm piciorul drept; tragem căciula; ridicăm mâna stânga); când este hrănit i se spune ce mănâncă, în ce ( ex. castronul cu elefant, cu linguriţă galbenă; când se joacă se povesteşte despre obiectul cu care se joacă (ursuleţ maro, minge verde, cub mare, carte cu animale, etc…). Conversaţia îl ajută să se pregătească pentru învăţarea cuvintelor (pe care le înţelege, chiar dacă nu poate să vorbească).
Este importantă conversaţia prin care părintele îi explică cum se simte (eu râd, tu eşti supărat şi plângi, etc.) toate acestea ajutându-l să înveţe atât cuvintele care denumesc stările emoţionale, cât şi cum se exprimă (plâng, râd, strig). De multe ori cântecele şi poeziile (apropo de ritmicitate) pot calma un copil supărat, care plânge sau pot alina crizele de durere (colicii, erupţiile dentare), menţinând adultul protector şi interesant pentru bebeluş, chiar şi în situaţiile de criză.
