Răspunsul psihologului nostru
Copiii au nevoie de spaţiul lor personal, dar şi să fie aproape de părinţi. În primul an de viaţă există o preocupare a părinţilor de a fi aproape de copil în orice minut, de aceea principala alegere pentru somn poate fi patul comun mama + bebeluş (eventual +tată. O altă alegere este ca bebeluşul să aibă patul său, dar tot în dormitorul părinţilor. Aceste variante oferă ocazia monitorizării permanente a bebeluşului şi hrănirii acestuia cu deplasarea minimă a mamei, dacă este alăptat.
Dacă părinţii sunt adepţii teoriei conform căreia bebeluşul are nevoie de camera lui pentru a învăţa să adoarmă singur şi a oferi spaţiu personal părinţilor, atunci supravegherea activităţii celui mic se poate realiza prin intermediul tehnologiei. Totuşi,nici una din modalităţile de culcare a copilului, implementate încă din primele zile de viaţă, nu oferă siguranţa că cel mic va rămâne departe de patul părinţilor după primul an de viaţă. În funcţie de modul cum gestionează adulţii obiceiurile de somn (culcarea copilului, trezirile din timpul nopţii, perioadele de îmbolnăvire), copilul poate fi “adus” în pat de cei mari sau se strecoară acolo pentru că părinţii nu reacţionează la acest “joc”. În momentul în care părinţii vor să menţină copilul în camera lui, există o pregătire a camerei acestuia, nişte reguli şi recompense stabilite pentru rămânerea în pat peste noapte. Este important de apreciat momentul în care părinţii stabilesc începerea formării acestui obicei. Se recomandă o perioada de concediu, când sunt mai relaxaţi şi pot să urmeze planul pe care l-au făcut în acest sens. Sunt importante şi teoriile pe care părinţii le agreează: culc bebeluşul de la naştere în camera lui; îl voi culcă de la X ani în camera lui; copilul va dormi singur când va fi pregătit.
